Mi-a placut dintotdeauna sa fiu sincer si corect, de multi ori chiar prea sincer si prea corect. Am considerat ca daca te faci vulnerabil poti sa castigi si pe altii. Nu a fost intotdeauna asa. Exista un mare risc in a fi vulnerabil, iar unii stiu sa profite de vulnerabilitatea noastra. Insa pot iesi si binecuvantari din aceasta, atunci cand si ceilalti fata de care te deschizi iti raspund la fel.
In ultimii doi ani m-am simtit ca un avion in picaj sau ca un vas in deriva, doar ca nu am avut o cadere brusca, ci treptata… Mai intai probleme de sanatate, apoi probleme financiare, lipsa de timp pentru consacrare spirituala etc. Toti anii de voluntariat si munca excesiva si-au spus cuvantul. O, de-am putea face doar ceea ce ne place mai mult! Insa sunt multe altele de facut in viata aceasta si toate sunt necesare.
Atunci cand suntem disperati, depresati si fara nici o solutie la problemele noastre (si ne intrebam cum am ajuns aici…), Dumnezeu are o cale de a ne chema inapoi la Sine si de a ne oferi o cale de scapare.
Recent sotia mea mi-a indreptat atentia spre un citat din cartea „Viata la Superlativ”, de Cornel Darvasan (paginile 45, 46)
„Am un citat foarte frumos, dintr-o carte superba Din Betania la Golgota, scrisa de un preot care a primit pe Domnul Isus Hristos in secolul XX, Theodor Popescu.
| <<Sunt atatia oameni care se razvratesc impotriva lui Dumnezeu cand li se da sa bea un pahar pe care ei nu-l vor. Gandesc ca cei mai multi oameni au trecut prin clipe ca cele din Ghetsimani. Dumnezeu le trimite astfel de clipe ca sa vada daca sunt gata sa se plece in ascultare si daca vor sa caute ajutorul pe care El, Cel plin de iubire, vrea sa i-L intinda odata cu paharul amar… Insa, ah, cat de putini sunt aceia care se supun in tacere si asculta. Unii cad intr-un fel de nepasare, altii cauta sa-si risipeasca sufletul in placeri si in bucurii desarte, iar altii se retrag in ei insisi, ca un animal ranit care cauta scapare in desisul padurii si sangereaza acolo gandind cu amaraciune la fericirea pierduta si la rana care nu se mai vindeca.>> |
Dumnezeu ne trimite astfel de clipe ca sa vada daca noi impreuna cu paharul amar, primim si potirul binecuvantarilor, atat de pretios, pe care numai El ni-l poate da in astfel de momente. Daca in aceasta ocazie exista cineva si daca ne-asculta cineva care in acest moment traieste o drama a inimii, un moment greu, ca cel din Ghetsimani, vreau sa stie ca Domnul Isus a trecut inaintea lui pe acolo si vreau sa stie ca el poate sa primeasca binecuvantarea pe care numai Dumnezeu o poate da in astfel de momente. Cat de pretioase sunt astfel de momente!”
Prietenul meu Vili mi-a scris un mesaj asemanator:
„Eu vad doua aspecte ale problemei:
1. Omenescul
2. Dumnezeiescul
La primul, intervine slabiciunea noastra umana, dorinta de a face cat mai mult si cat mai bine, presiunea semenilor, aplauzele sau huiduielile. Tu ai rezistat mult. La al doilea, intervine divinul. Si cum o face? Pentru ca ne iubeste, uneori ne trece prin probleme, ori ca sa ne incerce, ori ca sa ne fereasca de lucruri si mai grave. Si nu in ultimul rand ca se ne pregateasca pentru viitor. Nu cred ca putem primi o davada mai buna ca Dumnezeu are incredere in noi decat atunci cand trecem prin situatii disperate, si deasemenea, cum putem noi sa ne declaram de partea Lui altfel decat rezistand cu rabdare incercarilor.”
Marcu 6: 31 „Isus le-a zis: „Veniţi singuri la o parte, într-un loc pustiu, şi odihniţi-vă puţin.” Căci erau mulţi care veneau şi se duceau, şi ei n-aveau vreme nici să mănânce.”
Asa cum Domnul Hristos spunea ucenicilor sa vina deoparte, sa se retraga din mijlocul agitatiei cotidiene, sa-si ia timp de meditatie si rugaciune, la fel si noi avem nevoie de un timp special de odihna spirituala si fizica, de retragere din stresul vietii obisnuite. Avem nevoie de aceasta in fiecare zi. Cateodata putem avea nevoie de o perioada mai lunga de retragere si refacere, pentru ca apoi, cu forte proaspete sa ne intoarcem sa infruntam valurile vietii.
Stim ca Dumnezeu este Prietenul nostru intotdeauna. Cat de bine este sa ai si un prieten omenesc alaturi de tine! Intr-o zi, bunul meu prieten Valentin Stoiu, a venit sa ma viziteze si m-a scos la o plimbare in parc. Am putut sa discutam, sa impartasim experiente, sa ne incurajam reciproc. Era spre sfarsitul unei saptamani in care avusesem multe de trecut.
Apocalipsa 7:17 ne da un indiciu asupra acestei stari viitoare: „Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii, şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor.”
Asa cum am putut discuta cu Valentin, imi imaginez ziua in care vom putea merge agale cu Domnul Isus alaturi prin pajistile vesniciei, spre izvoarele apelor vietii. Inca de acum cativa ani, cand mergeam pe jos la servici dimineata, imi imaginam cum Isus ma tine de umar si mergem alaturi, discutand. Soarele se ridica pe cer, aerul era curat si inviorator, ganduri frumoase veneau in minte si ma pregateau pentru acea zi.
Concluzia? Putem face aceasta plimbare cu Isus inca de aici si acum.
Pace,
Stiu foarte putin despre calculatoare si am bajbait pana am intrat in site-ul d-stra.
M-am bucurat ca am gasit in el lucruri frumoase, care-l slavesc pe Dumnezeu.
Pentru asta va felicit si va doresc binecuvantarea Domnului in continuare.
Va trimit si eu doua poezii si doresc ca Domnul Inviat sa va insoteasca pas cu pas.
Hristos e viu!
Doamne, tie cum ti-a fost?
Doamne, Tie cum ti-a fost
Cand in Betleem, odata,
Intr-un umil adapost,
Dintr-o fecioara curata,
Intre oamenii saraci,
Fara bogatii si nume,
Intr-un grajd de boi si vaci
Ai venit in asta lume?
Oare cum nu s-a gasit
Niciun loc in lumea mare
Unde tu sa fi venit,
Decat printre animale?
N-a fost, Doamne, nici macar
Un locsor sa te primeasca!
Doar un bou si un magar
Au suflat, sa te-ncalzeasca.
Oare cat au suferit
Blandul Iosif si Maria
Cand fugira in Egipt
Sa te scape de urgia
Care a indoliat
Vechiul Betleem-Efrata,
Cand crudul Irod a dat
Lege-aceea blestemata?
Si apoi, in Nazaret,
Cand munceai la tamplarie,
Ai fost bun si intelept,
Dar c-o grea copilarie
Dar erai multumitor
Si ascultator in toate.
Pe mine de ce ma dor
Neajunsurile toate?
Mai tarziu, din loc in loc
Ai umblat prin Galileea.
Sa-ti pleci capul, niciun loc
N-ai avut. Nici in Iudeea
N-au fost multi, cei ce-au dorit
Sa intri la ei in case
Si nici cei ce te-au iubit,
Ori ti-au spus vorbe frumoase!
Eu, atunci, de ce suspin
Pentru vorbele urate?
De ce cred ca viata-i chin
Si-mi sunt zilele-amarate?
Cum ti-a fost, cand parasit
Ai fost si de cei de-aproape,
Cand cu totii au fugit
Vrand doar viata lor sa-si scape?
Eu de ce sa ma astept
Ca acei de langa mine
Vor avea gand intelept
Si nu vor lovi in mine?
Chinul cat ti-a fost de-amar
Cand Tu, cel fara de vina,
Ai fost dus si la Calvar,
Si-ai plans singur, in gradina?
Pentru ce m-as caina
Ca nimeni nu ma-ntelege,
Cand acel din dreapta Ta
Te-a vandut, si sa te lege
I-a adus pe cei mai rai,
Cele mai cumplite gloate
S-au facut dusmanii Tai
Sa te condamne la moarte!
Oare cat te-o fi durut
Cand cel ce-l serveai la masa,
Te-a vandut cu un sarut?!
Si privirea Ta, duioasa,
Oare cat s-a-nnourat
Cand ai zis: „C-o sarutare
Vinzi pe cel ce te-a creat
Si pe cel ce-ti da iertare?”
Cum ti-a fost , cand tuturor
Le-ai facut atata bine
Si-apoi, acelasi popor,
Cerea „Moarte!” pentru Tine!
Tu ai fost invinuit
Pe nedrept la judecata
Iar eu, care am gresit
Si-s atat de vinovata,
Vreau dreptatea sa mi-o scot
Si s-o flutur sus si tare!
Si ma supar, cand nu pot.
Sa astept, nu am rabdare!
Vreau sa fiu tratata drept,
Chiar si cu recunostinta,
Vreau iubire si respect,
De la cei ce n-au credinta!
Tu, pe cruce, ce cumplit
Sufereai, fara vreo vina.
Si Tatal te-a parasit
Ca noi sa primim lumina,
Ca talharul cel mai rau
Fiu de Dumnezeu s-ajunga!
…Ar fi vrut, de chinul Tau,
Universu-ntreg sa planga!
Nimic, Doamne, n-ai pastrat!
Chiar si sufletul din Tine
„Ti-l dau, Tata!”-ai strigat.
„Sa-l pastrezi in maini la Tine!”
De-as avea-n inima mea
Chiar si-un munte de rabdare,
N-as putea sa fac asa!
Da-mi Tu, credinta mai mare!
Sa m-aseman tot mai mult
Doamne sfant, si eu cu Tine.
Legea dragostei s-ascult,
Nu pe vechiul „eu ” din mine!
Cand mi-e sufletul trudit,
Fa sa nu ma plang pe mine,
Ci privirea sa-mi ridic
Si sa ma gandesc la Tine!
Numai prin puterea Ta
Pot ramane in picioare
Cand imi e inima grea
Si cand sufletul ma doare.
Da-mi tarie, sa-ti raman
Credincioasa, pan’ la urma!
Tu sa-mi fi Pastorul bun,
Iar eu sa-ti raman in turma!
De aceea-n ruga stau
Si strig, Doamne, catre Tine
Sa m-ajuti, Doamne, ca vreau
Sa traiesc si eu ca Tine!
Asta mi-e dorinta mea
Si speranta mea cea mare:
Ca-n imparatia Ta
Sa-ti stau si eu la picioare!
18 aprilie,2009
In ziua-ntai din saptamana
Luca 24
In ziua-ntai din saptamana
‘Nainte de-a se lumina,
Cand noaptea inca se ingana
Cu ziua care va urma,
Niste femei indurerate
De tot ceea ce s-a-ntamplat,
Ieseau grabite din cetate,
Caci dinainte de Sabat
Aveau miresme pregatite;
Uleiuri scumpe, mir curat,
Si alergau neobosite
Spre locul unde-acel bogat,
Zis Iosif din Arimateea,
Un om bun si evlavios,
Il ingropase pe Mesia
Intr-un mormant zidit frumos
Intr-o gradina, nu departe
Afara din Ierusalim.
„Oh! Cine ne va da de-o parte
Piatra? Cum o s-o pravalim?”
Isi ziceau una catre alta
Femeile, cu glas soptit.
„I-asa de grea, cum nu e alta!
Iosif abia s-a opintit
Cu ea, mormantul sa-l inchida,
Dupa ce trupul sfant l-a pus.
Noua cine-o sa ni-l deschida,
Sa ungem trupul lui Isus?”
„O, Doamne sfant, cum de se poate
Sa-ngadui Tu asa ceva?!
Invatatorul si din moarte
Pe Lazar l-a putut scula!
Si-acum, El zace mort in cripta!
Iar noi, nimica n-am facut!
De-aceea inima mi-e fripta!
Ati fost de fata, si-ati vazut
Cum, in durerea cea mai crunta,
Nu s-a gandit la chinul Sau!
Si gandul asta ma framanta!
El s-a rugat lui Dumnezeu
Cu-aceeasi mare bunatate
Si cand era crucificat!
A zis: „Eu Te rog, iarta-i Tata,
Pentru ca ei nu stiu ce fac!”
Macar atat si noi sa facem,
Iubirea sa ne aratam:
Miresme multe sa ii ducem
Si trupul sa-i imbalsamam!”
Asa vorbeau cu-ndurerare
Femeile, pan’ la mormant,
Plangand, cu lacrime amare
Pe cel atat de bun si bland!
Dar iata-ajuns-au in gradina,
Chiar si mormantul l-au zarit!
Dar intr-a zorilor lumina,
Vazura ca-i descoperit!
Piatra cea mare-i rasturnata!
Oare ce s-o fi intamplat??!!
Intrara in mormant de-ndata
Si ochii cand si-au ridicat,
Vazura doua fiinte, care
Erau doi ingeri, imbracati
In haine albe, lucitoare
Si-au zis: „Pe cine cautati?”
„Il cautam pe Domnul, care
A fost aici inmormantat!”
Dar ingerii, tot o-ntrebare
Le-a pus: „De ce v-ati speriat?
Si de ce cautati voi, oare,
Pe Domnul vietii,-adevarat,
Intre cei morti?” Le dete vestea mare:
„Nu e aici! A inviat!
Aduceti-va voi aminte
Cuvintele ce le-a rostit;
Ca va rabda batjocuri multe
Si ca va fi chiar rastignit!”
…Intr-adevar… Asa spusese
Domnul,cand printre ei umbla!
Dar nimeni nu-l intelesese,
Nu concepeau asa ceva!
„Mergeti degraba in cetate
Si duceti vestea tuturor,
Ca n-a fost biruit de moarte!
E viu! Mormantul este gol!”
Femeile , inspaimantate,
Nimic n-au mai putut rosti.
Erau asa uimite toate!
Dar cine le-ar putea opri
In bucuria negraita
Ce sufletul le-a inundat,
S-alerge-atat de fericite
Strigand: „Hristos a inviat!”
Au spus apostolilor totul;
Cum a-nviat Domnul Isus.
[Stateau ascunsi cu toti, in locul
Stiut, in camera de sus.]
Dar n-au crezut ale lor spuse,
Ziceau ca-s basme, vorbe-n vant!
Dar Petru,-apoi Ioan, se duse
In fuga, pana la mormant.
Vazura ca e gol mormantul,
Fasiile de panza,-jos,
Iar intr-o parte, si prosopul
Ce-a fost pe capul lui Hristos.
Abia atunci, ei pricepura
Tot ce le-a spus Domnul Isus;
Ca va-nvia. Asa, crezura
Si vestea, tuturor au spus.
Se duse vestea prin cetate
Caci ucenicii au strigat,
Ei nu s-au mai temut de moarte!
Ziceau: !”E viu cu-adevarat!”
Dar chiar in acea zi, spre seara,
Stransi in odaia cea de sus,
Toti ucenicii stateau iara,
Cand, deodata, chiar Isus
Le aparu la toti ‘nainte
Si „PACE VOUA!”-le-a rostit.
Erau frumoasele cuvinte
Cu care i-a obisnuit!
Le-a spus ca-i El, sa nu se teama!
Precum le-a zis, a inviat!
Apoi, pe nume El ii cheama
Si tuturor le-a aratat
Mainile, care-au fost strapunse,
Ca si picioarele, la fel.
Apoi i-ncuraja, le spuse
Sa nu se-ndoiasca de El!
Ba, a luat si-o-mbucatura
Din fagure, si-un peste fript!
Le-a talmacit si din Scriptura,
Spunand c-asa a trebuit
Sa moara si sa patimeasca
Pentru pacatul lumii-ntregi
Si vina grea sa o plateasca,
Acoperind faradelegi
Cu sangele-i fara de pata
Ce-a curs acolo, la Calvar.
Oricine crede-n El, sa poata
Iertarea s-o primeasca-n dar.
Aceeasi veste vine, iata
Si azi: „Hristos a inviat!”
Primeste-o si tu, de indata
Si zii: „E viu cu-adevarat!”
E viu, si vrea sa locuiasca
La tine-n inima mereu
Viata sa ti-o curateasca,
Sa fii un fiu de Dumnezeu!
Nu te-ndoi si nu ai teama!
Poti fi si tu eliberat!
Apoi mergi , si pe altii cheama
Pe al credintei drum curat!
Ca pretutindeni sa rasune
Salutu-acesta minunat,
Aducator al vestii bune.
„PACE! HRISTOS A INVIAT!”
Si fiecare sa raspunda
Avand de-acum, un trai curat.
In lumea-ntreaga sa se-auda:
„ADEVARAT A INVIAT!”
Ca un om ce trece chiar in aceste zile printr-o incercare a credintei,a increderii in Dumnezeu si in planul Lui ,am gasit in cuvintele dvs un raspuns la unele din intrebarile care incep cu :”De ce..?”Intr-adevar citatul acela este adevarat.In fata crizelor reactionam cu atat de putina credinta si intelepciune pierzand pretioasele lectii pe care le-am putea invata.Suntem incercati in prezent pentru a deveni puternici pentru viitor.